NECUNOSCUTUL !

Unde sa te caut si cum sa te gasesc in lumea asta mare ? Ce sa fac ca sa ma observi si tu in caz ca ma cauti ? Te-am confundat de multe ori si imi este greu, totusi te caut mereu! Cand am sa te gasesc am sa-mi cer iertare pentru tot si-am sa te iert fara sa-mi spui nimic, inteleg durerea din sufletul tau ... Eu am sa-ti sterg fruntea asudata si bretonul ud, tu lacrimile amare de pe chipul meu.

Arati cum te visez ? Esti cine as vrea sa fii ? Dar pentru ca si Tata are un cuvant de spus nu stiu unde, ce si cum sa caut, nu stiu unde , cu ce si cand sa ma afirm ca sa m-observi ! Si totusi caut ... ce daca bajbai, am aprins de-atatea ori lumina si nu stiu cine-o stinge !

Ma tin pe mine insami in mana ca pe-o piesa de puzzle, chinuindu-ma sa ma asez acolo unde-mi este locul, langa celelalte piese cu care ma potrivesc perfect... Si plang de multe ori crezand ca n-am un loc al meu, dar vine Tatal si-mi mai arata cum sa aranjez alte piese de puzzle pentru ca mai apoi sa ma pot potrivi ! Daca te-as gasi macar pe tine, altfel ar fi cautarea rostului in lume, altfel ar fi cautarea in doi !

Si daca te voi gasi ... de unde sa stiu eu ca esti tu? Ma pot ghida dupa compatibilitatea noastra, dar daca sunt compatibila cu mai multi oameni ? Atunci dupa sentimentul ca am gasit ceva si mi se scurge printre degete, si daca e o inselaciune ? Sa te las pe tine sa ma cauti ? Si daca nu-i tocmai corect ?

Cand ai sa ma vezi ... cucereste-ma cu arta si voi sti ca esti tu !

IUBESC TOAMNA !

E-o nebunie frumoasa toamna pentru mine, zilele par dimineti intregi in care poti visa... Acel fosnet al copacilor uscati imi pare ecoul sufletului si rad imbatata de mirosul frunzelor sfarmate sub piciorul meu... Imi place acea racoare care-mi improspateaza chipul atunci cand bate vantul. Ma simt in lumea mea in blugii lungi si-n hanoracele de toamna umbland prin parcurile pline de noante aramii....

Te-as strange de mana, dar fiindca nu esti, strang pumnul gol! Imi imaginez cum ar bate vantul in breton lasandu-ti fruntea goala, cum te-as strange in brate pe sub hanoracul tau ca sa te simt caldut !

Iubesc ploile acelea reci ale toamnei, cand simt racoarea pamantului in parfumul lor, umezeala aceea care-ti pastreaza fraged chipul ! Ma trezesc noptile si le ascult pana dimineata , cand adorm iar sub sunetul monoton al picurilor de pe stresini ... Si zilele ploioase au farmecul lor, cand stam adunati prin case si jucam monopoly !

Te-as saruta sub ploaie sa simt elemente din cer si din tine, pe-amandoua o data si pe mine , dar fiindca nu esti, doar sorb picaturile de pe buze ... meditandu-le gustul.

Iubesc toamna, iubesc tot ce tine de ea: sunete, parfumuri, culori ....

TELEFONUL !

Stii de cand n-a mai sunat telefonul ? De ani de zile ! Dar stii cand va mai suna ? Atunci cand te vei gandi tu sa suni ! De fapt, telefonul suna, business-ul il intretine, insa n-a mai sunat cu adevarat de-atunci ...

Nu mi s-a mai zbatut inima de mult, nici nu mai stiu cu e sa-mi tremure mana cand raspund. As vrea sa mai fac ochii mai si sa-mi musc buza uitandu-ma la prietena mea, pentru a-i da de inteles ca dincolo de telefon ma vrajesti tu ! As vrea sa mai pot tipa de bucurie dupa ce inchid ...

Nici nu mai stiu cum se umbla prin telefon pentru a inregistra convorbirea, inainte o faceam des, iar dupa ce inchideam, o ascultam de atatea ori incat adormeam...

Nici nu mai stiu cum e! Mi-aduc aminte vag de toate acestea si zambesc amar, mi se par atat de vechi si uneori asemeni povestilor cu martiri!

Stii de cand n-am mai primit un sms ? De ani de zile ! Dar stii cand voi mai primi ? Atunci cand te vei gandi tu sa trimiti ! De fapt, primesc sms-uri, de la Orange atunci cand mi se emite factura, insa n-am mai primit unul cu-adevarat de-atunci …

Scriam atatea mesaje pe zi incat le puteam tasta cu ochii inchisi, primeam de-asemeni la fel de multe incat trebuia sa le scriu pe caiet, pentru ca nu mai incapeau in telefon. Citeam sms-urile alea de cel putin 10 ori la cate 10 persoane, ajungeam sa le stiu pe de rost cu tot cu virgulele lor. Cand le scriam, le stergeam pana imi iesea unul bun, scriam un eseu in 160 de caractere…

Nici nu mai stiu cum se salveaza un mesaj, pentru a nu-l sterge din greseala, habar nu am cum se mai blocheaza imbox-ul …

Nici nu mai stiu cum e ! Mi-aduc aminte vag de toate acestea si zambesc amar, mi se par o triumfare istorica !

CATRE UNIVERSUL MARE,

Vin a doua oara inaitea ta, credeam ca ne vom intelege asupra situatiei mele de cand am demisionat si pana acum… crezi ca scriindu-ti scrisori vei renaste din nou in mine dorul de litere, de-ntelesuri, de sensuri? De ce interpretezi ceea ce am scris in ultima propozitie din ultima scrisoare ? “Lasa-ma sa plec cum m-am nascut !” adica “gol”, fara nimic ! Ce? M-am nascut cu arta in sange? Onorata instanta, sunteti nebun ! Prin sangele meu, curge … sange, nu litere, nu figure de stil, nu creatii, nu puterea cuvintelor, nici intelesul lor !

Nu vezi ca am esuat ? De ce ma iei cu faze de genul “ toti artistii esueaza” si “ daca n-ai fi esuat nu erai artist”, bla bla bla… si cu viata mea cum ramane ? S-o crezi tu … pardon , dumneavoastra, ca fericirea mea consta doar in aceasta arta ! Asa-i, n-ar mai fi plans atat de fumos Eminescu, daca ar fi avut-o pe Veronica , insa … destul cu sacrificiul ! Nu vreau sa sfarsesc singura, nebagata in seama ,fara viata pe care mi-o doresc , ca mai apoi post mortem sa ajung esenta ! Nu vreau !

Talant ingropat ? Poftim ? Acum ma iei cu … stii tu, religie? Bun, as vrea sa stiu in ce mai poti lovi, ce-mi mai arunci ca argument in fata ! Destul, ce daca inca mintea mea e plina … plina de viata acestor cuvinte care curg prin mine … ce daca ?

O ULTIMA SCRISOARE !

Vin in audienta inaintea ta , Universule Mare, sa-ti spun durerea mea scrisa intr-o ultima scrisoare , pe care ti-o voi inmana acum . Am venit deasemeni pentru ultima oara ca artist, sa-mi iau ramas bun si sa-mi dau demisia … ca mai apoi sa plec ca un om care a esuat in viata. Imi dau demisia pentru ca esuarea artistilor este insasi o arta, dar eu nu pot lua lucrurile asa, numa pot ascunde in spatele artei, nu ma pot ierta !

Si in plus, cine va mai da valoare artei mele, cine neintelegand-o o va intelege, cine o va admira ore in sir? Nimeni ! Si stii ce, renunt si la dreptul de-a visa, se pare ca mi l-am insusit mai mult decat ar fi trebuit, asadar visul mi-a luat ce-am avut mai scump pe lume. Oricum ma cam pierdeam in el, cam renuntam la viatza, hranindu-ma cu iluzii precum guma de mestecat pe-un stomac gol !

Uite, poftim si rasul, la ce-mi mai foloseste daca nu-l mai aude cine-ar fi trebuit sa-l auda… ce conteaza ca-i frumos? N-am ce sa mai fac cu el ! Insa da-mi voie sa pastrez lacrimile, este singurul mod in care ma pot descarca cand neiertandu-ma ma invinuiesc prea mult si prea tare.

Universule Mare, n-am de gand sa ma ierti si nici facandu-ti mila sa-mi intinzi a doua sansa, nici eu nu mi-as da-o ! Doar lasa-ma sa plec asa cum m-am nascut !