Vin in audienta inaintea ta , Universule Mare, sa-ti spun durerea mea scrisa intr-o ultima scrisoare , pe care ti-o voi inmana acum . Am venit deasemeni pentru ultima oara ca artist, sa-mi iau ramas bun si sa-mi dau demisia … ca mai apoi sa plec ca un om care a esuat in viata. Imi dau demisia pentru ca esuarea artistilor este insasi o arta, dar eu nu pot lua lucrurile asa, numa pot ascunde in spatele artei, nu ma pot ierta !
Si in plus, cine va mai da valoare artei mele, cine neintelegand-o o va intelege, cine o va admira ore in sir? Nimeni ! Si stii ce, renunt si la dreptul de-a visa, se pare ca mi l-am insusit mai mult decat ar fi trebuit, asadar visul mi-a luat ce-am avut mai scump pe lume. Oricum ma cam pierdeam in el, cam renuntam la viatza, hranindu-ma cu iluzii precum guma de mestecat pe-un stomac gol !
Uite, poftim si rasul, la ce-mi mai foloseste daca nu-l mai aude cine-ar fi trebuit sa-l auda… ce conteaza ca-i frumos? N-am ce sa mai fac cu el ! Insa da-mi voie sa pastrez lacrimile, este singurul mod in care ma pot descarca cand neiertandu-ma ma invinuiesc prea mult si prea tare.
Universule Mare, n-am de gand sa ma ierti si nici facandu-ti mila sa-mi intinzi a doua sansa, nici eu nu mi-as da-o ! Doar lasa-ma sa plec asa cum m-am nascut !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu