Frânturi de gânduri

De câte ori am deschis această pagină, tot de atâtea ori am închis-o la loc... Nu știu cum  sa mai scriu, nu știu  ce, nu mai am timp, nu mai am fler... Sunt tot eu, bantuită de depresii, se pare ca ele sunt cele mai loiale chestii pe care le-am întâlnit în viața mea, însă în palmele mele, țin două mâini mai mici, grăsune, umezi, fine si uit, uit de toate. Le sărut, si doi ochi frumoși,albaștri, se ridică spre mine... Le zâmbesc, dar nu întotdeauna îmi întorc zâmbetu-n-apoi, se pare că nu întotdeauna reușesc să acopăr teama, neputința, golul. Se pare ca mamele ar trebui sa fie puternice, sa treacă prin foc, dar groaza care ma cuprinde uneori ma sugruma... Nu ma aștept sa înțeleagă nimeni ce-am scris, pentru că nu scriu pentru nimeni. Uneori cu pumnul ei cel mic, îmi cuprinde doar vârful degetului arătător, de acolo începe universul meu și nu se mai termină...

22 iulie 2017