MOARTEA

    O simt de foarte multe ori cum trece pe lângă mine! E slabă, dar umbra ei acoperă multe; este alba ca spuma laptelui și poartă o manta de cenușă subțire. Am reușit sa o vad mai de-aproape și-am observat cu-ngrozire ca ea e legendara pasăre Phoenix, nu poate muri pentru ca ea e moartea în sine, nici nu poate trai pentru ca n-are viata în ea. Renaște și moare-ncontinuu ca un roi de cenușă... Umbra ei e rece, când te acoperă e ca atunci când te arunci într-o apa-nghetata, te cuprinde cu totul și nu mai poți respira...

    Am fugit de ea și m-am dus către soare, m-am trântit pe pământ și am zăcut acolo așteptând să-mi pătrundă soarele-n oase. Vedeam cu ochii întredeschisi cum alții dansau în lumina lui, am vrut sa ma ridic și eu,dar și soarele își arata arșița necruțătoare secandu-mi puterile. Zăcând pe pământul fierbinte si-ntrebandu-ma ce oare mi-ar reda bunăstarea, am simțit o adiere ușoară de vânt, ceva blând și răcoros ma acoperise. Ahh... ce bine era, am deschis ochii sa văd ce-mi aducea puțina alinare, mi-a stat inima-n loc sa vad ca umbra morții ma cuprinsese! Mi-am dat seama ca eram obișnuită cu ea... sub umbra ei nu-mi găsesc sănătatea, dar liniștea și pacea da!

    Mi-am amintit de ai mei, ma uit împrejurul meu îngrijorată... se joaca amândoi în soare. Le strălucesc capetele blonde, le sta bine acolo! SUNT FERICITA!